Din pacate, vecinii nu-i alegem sau cum poti ajunge la culmea disperarii dintr-o simpla greseala

mai 31, 2010 à 3:06 | Publié dans Din lumea cuvantatoarelor | Laisser un commentaire
Étiquettes : , ,

Acum cateva saptamani, intr-un week-end, sambata mai precis, la ora cand somnul este extrem de dulce – si asta, evident, mai ales pentru ca este o zi de week-end – aud un sonor de alarma de la un apartament situat probabil deasupra.  Lucru caruia nu ii dai atentie in primele secunde, evident. Doar daca acel zgomot este extrem de deranjant. Cazul meu. Deci, reiau: sambata, 6 dimineata, alarma. Dar alara care nu se opreste dupa cateva secunde. Alarma care continua sa sune. 1 minut, 2, 10, 60, 120! Exact, timp de doua ore am auzit in continuu acel sunet. Parca din ce in ce mai clar si mai tare. In ciuda tentativelor de a continua somnul (perna pe cap, perna sub cap, perne sub si pe cap), totul se dovedeste fara scop. Iar ziua se anunta prost inceputa, stare de nervi declansata fiind greu de controlat mai apoi.

Duminica dimineata. Ora 6. Atunci cand somnul este, da, atat de dulce. Mai ales ca este week-end si si mai ales pentru ca urmeaza dupa o zi de sambata. Ce zgomot deranjeaza somnul din acel moment? Aceeasi alarma care isi face auzita prezenta. Si, din nou, nu cateva secunde, nu cateva minute, ci 120 de minute. Ca in ziua precedenta. Cum se poate anunta aceasta a doua zi inceputa identic? Pur si simplu senzationala, nu?

Dupa acest wek-end … matinal, am uitat povestea legata de ceas. Pana cand, intr-o buna dimineata, week-end din nou, la aceeasi ora 6 s-a auzit… gues what? Aceeasi alarma! Timp de doua ore, da! Si de data asta nu doua zile, ci trei! Nu stiu de ce am impresia ca nu am fost singurii care am lipit urechile de pereti pentru a detecta de unde vine zgomotul. Si nu am fost singurii care am simtit impulsul de a sparge usa vecinului inculpat pentru distrugerea permanenta si iremediabila a deja legendarului ceas desteptator.

In acea sambata dimineata, a aparut un prim afis in scara, legat despre acest minunat aparat, si insotit de rugamintea de a remedia situatia, problema aparuta in cercul de vecini. Duminica, acelasi afis, dar de data aceasta prezent si la fiecare etaj, pentru siguranta ca proprietarul ceasului va intelege clar mesajul de indata ce va reveni.

Da, situatia s-a remediat intr-adevar in 3 zile. Vecinul si-a cerut scuze pentru ceea ce omisese sa faca inainte de a pleca, in week-end din oras. Si pana acum nu am mai auzit in niciun week-end minunatul zgomot. Insa, recunosc, in fiecare vineri seara ma gandesc la asta. « Maine dimineata ma trezesc oare la 6? « 

Publicités

Si o piesa de teatru clasica poate soca

avril 27, 2010 à 5:17 | Publié dans Din lumea cuvantatoarelor | Un commentaire

Am asteptat cu nerabdare sa vad ce vei scrie despre piesa de teatru la care urma sa mergi, Rux! Cautam un motiv sa scriu si uite ca l-am gasit. Am citit cu mare interes ceea ce ai scris, tocmai pentru ca mi-ai spus inainte ca piesa poate fi una foarte reusita, dar ca poate trece usor in extrema cealalta. In weekend a fost mama in vizita la mine. Si ce mica surpriza as fi putut sa ii fac mamei decat o seara la teatru! Asa ca m-am dus la Casa de bilete de la TNB. Singura piesa la care mai erau bilete, Hamlet, Shakespeare. M-am bucurat foarte mult. O piesa clasica, deci o seara interesanta. Pacat ca nu m-am interesat inainte. Sambata inainte sa plecam, m-am uitat pe bilete si constat ca piesa era jucata de o trupa de teatru din Berlin.

Ajungem acolo. Sala plina. Multi actori cunoscuti printre spectatori. Incepe piesa. In germana, cu traducere ce-i drept, dar nu e acelasi lucru. In timp ce m-am chinuit sa fac o corelare intre replici si jocul personajelor, incercam sa imi dau seama daca imi place sau nu, pentru ca de fapt a fost o alta abordare a piesei. Abordare avangardista. O abordare mult prea agresiva pentru mine. Iar pentru mama, a fost de-a dreptul socant, mai ales ca limbajul era vulgar si redat foarte poetic in limba romana. Citez:  »’sa te f.. » », a se nota faptul ca punctele de suspensie lipseau cu desavarsire. Asadar am plecat de la teatru indignata pentru acest mod vulgar de a reda o piesa clasica. Totusi trebuie sa recunosc faptul ca actorii erau foarte buni, transmiteau ceva. Nu inteleg de ce trebuie sa reinterpreteze piesele clasice! De ce nu scriu ei unele care sa exprime ceea ce vor ei sa exprime?

In fine….A doua zi, deschid ziarul Adevarul si gasesc un articol despre piesa la care fusesem cu o seara inainte. Iata motivatia regizorului: »Fiecare generatie isi creste propriul Hamlet…..m-am saturat de acest erou romantic. Nu mai cred in latura asta a lui »’. No comment!

O piesa de teatru proasta

avril 26, 2010 à 11:09 | Publié dans Din lumea cuvantatoarelor | Laisser un commentaire

Sambata am programat o seara « teatru ». Nu eram foarte convinsa ca alegerea fusese una buna, insa daca nu incerci, nu poti sa-ti faci o opinie.

Titlu: « Brèves d’écran ».

Descriere: « Le spectacle Brèves d’écran utilise exclusivement des textes tirés d’Internet. Le principe est simple : on récupère, on copie/colle, on avale, on mâche consciencieusement les écrans, les pages, les bouts de textes, et puis on les rafistole. Ils jaillissent flambants neufs sur la scène, dans des situations bien connues de tous les internautes. Des onglets de Google aux mails de la CAF en passant par les forums de chat, tout est prétexte au jeu ».

Putea fi interesant. Putea fi chiar interesant de fapt. Un subiect vast, care ofera multe posibilitati.

De la inceput insa, ca spectator, iti dai seama ca nu e ceea ce asteptai. O insruire de dialoguri, de replici de forum etc, pe teme oarecum depasite. Replici adresate publicului, dar la care publicul nu raspundea, probabil mai mult din cauza ca nu era sigur ca actori vor putea continua daca ceva din scenariu se schimba.

Public… Actori… Sa definim. Publicul era compus din 2 persoane care erau in fata noastra, 4 tineri in spate, plus noi patru. Sala mica, am mai fost in astfel de sali, deci nu era ceva socant neaparat. Poate doar cand ne-am dat seama ca cei patru din spate erau prieteni cu vreun actor.

Actori… Figuri atat de comune, care nu spuneau nimic. Parca nu aveau nimic de oferit. Chiar cand incercau sa faca ceva, aveai impresia ca se agita degeaba. Fara scop.

Penibil a fost finalul. Cand ceea ce se defineste drept « aplauze » a fost un zgomot abia percetibil, care a durat sub un minut. Sala fiind mica, spectatorii putini te simteai parca prost. Fata de cei care erau pe scena. Fata de cea care prezentase piesa.

Dar piesa a reusit sa strice o buna parte din seara. Deci era vinovata de o parte negativa dintr-o seara placuta. Asta merita. De fapt, imi pare rau chiar ca am aplaudat. Nu ar fi trebuit sa o fac. Dar tin minte pentru data viitoare, desi sper sa nu mai am parte de asemenea experiente.

Si cel mai dezamagitor, repet, e faptul ca tema aleasa oferea atatea interpretari posibile, atatea puneri in scena… Am nimerit insa una proasta. Asta e! Data viitoare cred ca am sa ma orientez spre ceva clasic. Pentru refacere mentala.

Ani de liceu

mars 26, 2010 à 9:33 | Publié dans Din lumea cuvantatoarelor | Laisser un commentaire
Étiquettes : , ,

Ieri a fost adaugat pe Facebook o prezentare a liceului in care mi-am trait tineretile, candva, de mult. Datat 2001. Si postat de o fosta colega de generatie. Deci, clar, din perioada in care vietuiam si eu pe acolo. Primul gand a fost sa dau click pe « J’aime », chiar inainte de a privi video-ul. Era clar ca o sa-mi placa. Fete candva familiare, locuri candva familiare. Din start se anunta drept ceva ce o sa imi faca placere.

Am preferat sa vad prezentarea inainte. Incepe cu imagini ale liceului, elevi in robe, niste imagini cu trupa de teatru. Apoi un prof postat in fata tablei. Nu predase la clasa mea, dar pe culoar inevitabil il vazusem adesea in cei 4 ani. Da, aveam dreptate: fete cunoscute. Elevi din generatie cu mine, cu un an mai mare, cu cativa ani mai mici, profi pe care fie ii avusesem, fie macar ii stiam. Tabla murdara mi-a atras atentia din prima. Apoi prezentarea continua cu anumite tematici: « We help our children grow », « We learn them how to speak », « They learn about the components of our world », « We keep their minds fresh » etc etc.

Mi-am spus: « Nu e adevarat! ». Parea un fel de reclama proasta. Gen reclamele la mancare pentru caini in care vezi toata familia fericita in jurul bolului sau reclamele la pastele de dinti in care ti se explica in ce mod sa utilizezi periuta. Si de cate ori pe zi. Tipurile de reclama nu sunt neaparat legate, insa mie asta mi-a venit in minte.

Ma intreb care a fost scopul acestei prezentari. O reuniune a liceelor in care fiecare participant trebuia sa arate ce are mai bun? Nu, pentru ca textele sunt general valabile. Sau general invalabile. Un test al aparatului de inregistrat? O ambitie surda a unui personaj chinuit de talente artistice?

N-as putea sa spun.

Prezentarea este, cum sugeram, ceva care te sperie. Conceptul te sperie. Textele te sperie. Face parte din seria elementelor care te amuza si de care te amuzi si cu prietenii, gandindu-te cum de s-a putut crea o astfel de opera de arta.

Si totusi era liceul meu. Nu am sa spun ca am revazut laboratorul de biologie, biblioteca si sala de sport si ca am devenit melancolica pentru ca as urma modelul mai sus prezentat, dar – da – anumite amintiri a trezit in mine.

Am cunoscut persoane extraordinare acolo. Nu am legat prietenii cum as fi vrut sau cum as vrea acum, gandind in urma, dar a fost o alegere voita. Era « perioada mea de glorie », perioada in care asteptam mai mult sa ies de la liceu sa pot sa fiu cu prietenii mei din cartier, era perioada cand mergeam in gasca de 20 de persoane la mare si eram singura fata, era perioada in care furam vin din pivnita cu cel mai bun prieten al meu sau ne intrebam cum sa facem rost de bani sa sarbatorim « Valentine’s day ». Tot cu cel mai bun prieten, reuniunea cu prietenul meu si prietena lui urmand sa aiba loc spre seara.

Da, a fost o perioada grozava. La care o sa ma gandesc mereu cu placere. Perioada liceului.

Pana la urma nu am dat click pe magicul buton « J’aime » de pe Facebook. Desi poate trebuia. « J’aime » pentru ca e vorba de liceul meu. Al eu. Mihai Eminescu. Strada George Georgescu. Mai exact, langa Piata Constitutiei. Unde avea locu Festivalul berii pe vremuri. Adica tare bine pozitionat liceul. In perioada festivalului, mai ales.

Cred ca revin pe Facebook sa dau click pe magicul buton. Dar nu fara o explicatie. O justificare.

Rux

O bere la o terasa sau un vin pe iarba?

mars 25, 2010 à 1:06 | Publié dans Din lumea cuvantatoarelor | Laisser un commentaire
Étiquettes : , , ,

Ieri stabilisem cu Alex sa ne vedem pe seara, la o ora oarecare, sa bem o bere, o cafea in oras, ceva, pentru a celebra caderea serii, pur si simplu. Adica activitatea normala pentru acest moment al zilei.

Cum ne-am vazut cu putin inainte sa se intunece, am preferat o fataiala mica prin oras inainte de a ne aseza la o terasa. Si tot mergand si tot mergand m-a atras ideea de a manca o pizza pe malul Senei. Mai tentant parca decat un « 16 » pentru fiecare, asezati frumos, pe doua scaune, cu o masa in fata si cu o farfurie de alune care sa se combine cu spuma de bere. Ne mai plimbam ce ne mai plimbam si ce ma uimeste este puhoiul de lume deodata revarsat. Fusesem in zona Place d’Italie nu o data, ultima oara chiar cu o saptamana in urma. Iar terasele erau semi-goale atunci. Da, inauntru probabil mai multe persoane, dar care e interesul in a bea o bere fara a putea fuma? Si dintr-o data parca s-a revarsat o multime ascunsa prin cotloanele, subteranele Parisului de cateva luni de zile. De unde au aparut toti? Ca melcii dupa ploaie as spune. Numai ca fenomenul nu e legat de ploaie, ci, contrar, de aparitia soarelui, a primaverii. Cateva raze de soare si puhoiul se arata la fata.

Revin. Dupa plimbarea prin puhoi, facem un popas de tigarica. Popasul obisnuit pentru fumatori sau nu neaparat obisnuit, ca se poate fuma la fel de bine si pe strada, dar, pentru a savura pe deplin momentul, se impune renuntarea la activitati sportive (considerand mersul drept activitate sportiva).

Doar ca tigarica a cerut si lichid, era un must have. Asa ca am renuntat la ideea de pizza pe malul Senei, ne-am oprit in prima épicerie pentru achizitionarea (si desfacerea pe loc) a unei sticle de vin. Si a unei cutii de Pringles. Sour cream & onion, evident.

Si iata-ne sarind gardul, asezandu-ne la « umbra » unui copac, cu o sticla de vin in mana, privind turisti americani cu tricouri imprimate « I love Paris » si spunand tampenii. De fapt lucruri care ni se pareau extrem de amzante. Si vinul nu isi facuse inca efectul. Dar atmosfera facea totul. Chiar a fost o seara extrem de reusita, in care mi-am adus aminte ca nu conteaza numai ce faci pentru a te simti bine, mai exact ca lucrurile simple, marunte, pot aduce mult.

Dezavantaj insa in a te aseza pe iarba: nu ai toaleta prin preajma neaparat. Deci pentru a rezolva astfel de nevoi, popas la primul bar cu terasa. Si inca un pahar de vin rosu pentru fiecare. 2 pahare si 5 tigari ramase. Problematica povestea cu tigarile. Deci 2 jumatate de fiecare. Care nu inseamna nimic. Si apoi pe jos spre casa. 2 Shawarma savurate din mers, trecut un pic pe langa Sena, postit ultimul Lucky ramas si destinatie finala: home.

Excelenta seara adica. Deci sa renunt la terase? Nu, doar ca din cand in cand, pride tare bine si o iesire pitoreasca in stilul asta. Should do this more often.

Barcelona de pe partea cealalta a baricadei

mars 19, 2010 à 9:49 | Publié dans Barcelone | 2 commentaires
Étiquettes :

Cred ca ati citit cu mare interes articolul publicat de Rux. Acum va trebui sa cititi si varianta mea. E ca varianta  »Dragostea nu moare » la  »Maitreyi » :)).
Plecarea mea la Barcelona a fost una inopinata, plina de aventuri si de suferinta dupa intoarcerea acasa.
Alaturi de doi baieti ma urc in avionul spre Barcelona. Prima mea experienta cu avionul va fi una de neuitat. Am crezut ca ma voi intoarce cu autocarul, atat de rau mi-a fost. Spre deosebire de Ruxandra eu am vazut si viata de noapte in Barcelona. So cripy….La fiecare colt de strada era o intrebare standard care ti se adresa: Cocaina, heroina, hasis? Strazile erau aproape pustii, era frig, era liniste. Iar a doua zi aceleasi strazi pareau altele, multa lume, agitatie, soare, cald….Ziua de sambata a detaliat-o Ruxandra. A omis doar rasetele noastre isterice, piciorul meu care a cedat in adidasii cei noi.
A fost o excursie interesanta…cu multe amanunte funny acum, groaznice atunci….
Cert este ca am ras mult, am baut putin (la cat de obosita eram putin alcool m-ar fi terminat, ruxandra stie mai bine reactia mea la alcool :)), poate o sa va povesteaca ea mai multe intr-un viitor apropiat).

The start

mars 18, 2010 à 3:00 | Publié dans The start | Laisser un commentaire

Dupa ganduri si razganduri, am ajuns si eu la conluzia ca poate n-ar fi rau sa ma apuc de scris. Stiu ca va e dor tuturor de mine, deci asa ma veti putea urmari mai usor.

Ce mai fac, cum o mai duc, poze in plus ca dovada, evident.

Deci… start! de azi ma pun pe treaba!

Propulsé par WordPress.com.
Entries et commentaires feeds.